Suntem facuti din mai multe parti

“Despre ce e urmatorul articol?” m-a intrebat el acum mai bine de o luna..Ma bucuram ca e interesat si i-am spus despre ideea asta care tot rula in ganduri: suntem facuti din mai multe parti. Sau eu cel putin, asa sunt.

Sunt Ralu si pe langa asta am cateva roluri: mama, sotie, prietena..Dar nu despre asta vreau sa spun. Nu despre rolurile cu care tot incerc sa nu ma mai identific. Ci despre toate pasiunile carora le acord timp, tot ce imi place sa fac, tot ce imi aduce bucurie. Despre visele mele carora le dau picioare sa mearga si sa se intample.

Tot ce imi aduce bucurie ma construieste zi de zi. Tot ce fac doar ca sa fie facut, ma oboseste si ma deconstruieste.

Ce imi place sa fac?

Imi place sa scriu, sa citesc, sa gatesc, imi place sa daruiesc oamenilor bucurie prin cuvinte sau intalniri cu sens si magie, alerg, cos salvari de copii sau saculeti de panza, merg pe munte, merg cu bicicleta, cu trotineta, jonglez cu poiuri si invart cate un hula hoop din cand in cand. Asta tot timpul anului. Sunt si alte lucruri pe care le fac ocazional, dar nu le-as numi inca pasiuni, mai au nevoie sa stea la dospit.

Nu ma pune sa aleg o pasiune pentru ca nu pot. Eu sunt facuta din toate acestea.. cate un pic din fiecare, in functie de stare. Poate din cauza asta nici nu am reusit sa fac cariera sau sa ma dezvolt profesional intr-o singura directie..credeam ca e nevoie sa aleg una singura. O pasiune care sa imi fie misiunea in viata si din care sa imi castig si traiul daca se putea. Dar ceva part-time ca sa am timp si sa traiesc. Si am ales de nenumarate ori si de tot atatea ori am renuntat. Alegeam si apoi vroiam altceva pentru ca puneam prea mare presiune pe mine sa iasa perfect, sa fie “calea”, sa imi aduca prosperitate. Si nu avea cum sa iasa cat timp alegeam doar o directie, o parte din mine si renuntam la celelalte. Pentru ca un soare are mai multe raze pe care le imprastie uniform. Daca ar avea doar una ar fi lanterna si ar ramane repede fara baterii.

Pentru ca asa sunt eu si cand petrec prea mult timp facand acelasi lucru, pierd din bucurie si ma consum.

Raspunsul meu este un echilbru la care lucrez zi de zi, alegand partile din mine carora sa le acord timp si energie.

Advertisements

Ganduri despre trecerea timpului

Ne putem petrece toata viata gandind despre trecut si viitor, despre cum am ajuns azi, aici si cum visam sa schimbam lumea intr-o buna zi. Prezentul insa, e doar o clipa pe care o traim cu adevarat doar atunci cand nu ne gandim la ea. Prin toate gandurile despre prezent, pierdem prezentul si il transformam in trecut.

Singura cale de a avea grija de viitor este grija fata de prezent, de ziua de azi. Daca azi sunt asa cum imi doresc sa fiu si daca azi sunt asa cum imi doresc sa fiu in viitor si sa fie viitorul, atunci pot fi sigura ca viitorul va fi unul frumos de care ma pot bucura, pentru ca fiecare clipa si fiecare zi pe care o traiesc construiesc incet, incet si pas cu pas viitorul.

Observ frumusetea si bucuria asta pe care (mi-)o transmit copiii in fiecare zi si imi dau seama ca cea mai usoara cale de a pastra clipa este consumand-o. Cea mai usoara cale de a opri timpul este lasandu-l sa zburde si traindu-l. Pe masura ce ma bucur de clipe, le respir si le ascund in mine, le las sa ma construiasca.

Cum fac asta de fapt?

  • Cu atentia la ce se intampla acum, cu mult privit in ochi si ascultat profund, in cuvinte si dincolo de cuvinte.
  • Cu actiune si planuri in paralel, cu mult efort de a ma tine de planuri.
  • Cu alegerea de a iesi din zona de confort pentru a ajunge mai aproape de ce imi doresc, in loc de caile mai usoare si cunoscute care ma fac sa ma invart in acelasi cerc.
  • Cu intentie si bucurie in toate.

Am simtit un ghiont pe care mi l-a dat viata, varsta, Universul? De curand, prin care mi-a spus sa fiu aici si acum si sa aduc in “aici si acum” tot ce imi doresc pentru “intr-o zi”.

Intr-o zi voi incepe sa alerg si voi alerga la maraton poate..

Intr-o zi voi experimenta cu creme handmade si imi voi face singura balsam de buze.

Intr-o zi voi scrie inca un articol.

Intr-o zi ma voi ierta si ma voi iubi mai mult.

Intr-o zi o sa incep iar sa am grija de mine.

Intr-o zi ii voi suna pe toti acei oameni de care imi e dor, le voi scrie o scrisoare, ii voi invita la o cafea.

Intr-o zi voi restaura masa din casa veche a bunicilor si o voi pune in sufrageria mea din cuib.

Intr-o zi voi renunta la zahar si la bauturile acidulate.

Intr-o zi imi voi gasi calea.

Dar nu azi, imi spuneam cel mai adesea, azi e deja plin de alte lucruri.

Observ ca este plin de fapt de prea multe ganduri, nimic concret. Doar ganduri care umplu prezentul si il golesc.

Gandurile sunt bune, ma ajuta sa imi dau seama ce imi doresc si de ce am nevoie sa ajung acolo. Gandurile ma ajuta sa pun totul pe hartie si sa vad ce am de facut, cand, cum.

Gandurile imi aduc idei noi si ma ajuta sa vad cum cresc zi de zi. Dar gandurile in visul lor de a schimba lumea au nevoie si de emotii, de pasi si miscare, de maini creatoare, de culoare si textura, de ras si zgomot si muzica, de simturi, de strangeri de mana si zambete, de tehnologie, de ritualuri, de ritm, de obiceiuri.

Cand toate sunt in echilibru, cand eu construiesc echilibrul din toate aceste elemente si multe altele, eu sunt in echilibru. Si echilibrul face ca prezentul sa nu mai fie gand, ci doar sa fie. Asta ma face sa ies in afara timpului si doar sa fiu. Aici si acum.

Scrisoarea unui baiat de aproape 5 luni pentru mama lui

Mami,

Ai incredere in mine, intelepciunea mea este pura, nu am trait destul pe Pamant cat sa uit ce am de facut, cat sa uit de ritmul in care am nevoie sa cresc. Stiu cel mai bine cand am nevoie sa mananc, sa dorm, cat vreau sa ma joc cu degetele de la picioare, cat am nevoie sa exersez o miscare pana sa ma simt comfortabil cu ea.

Ai incredere ca voi sti sa ma rostogolesc de pe burta pe spate atunci cand sunt pregatit si, tot asa, ma voi impinge in maini pentru a ma aseza in fund, de unde lumea se vede cu totul altfel, dupa ce voi explora indeajuns lumea de acolo de pe burta, unde imi place cel mai mult sa stau acum. Nu ma grabi, altfel voi sari niste pasi pe care am nevoie sa ii fac in procesul meu de invatare. Si nu am cum sa ii mai recuperez.

Ai incredere in mine daca vreau sa dorm doar 10 minute cateodata, asa cum sunt zile cand dorm de 2 ori cate 2 ore. Si mangaie-ma cand dorm de pranz, tine-ma in brate cat mai mult, chiar daca folosesti timpul si pentru a scrie pe blog. Voi creste repede si vor fi tot mai rare momentele ca cel de acum.

Mai e un pic si incepem diversificarea. E un pas firesc si il astept cu entuziasm, asa cum astept toate exeprientele de invatare care urmeaza. Ai incredere in mine cand ma vei aseza la masa, voi sti ce vreau si cat vreau sa mananc, asa cum stiu si acum cand laptele imi este singura hrana. Si ma pot hrani singur cu ce am nevoie.

Nu ma ajuta daca nu iti cer ajutorul, altfel ma voi obisnui sa fiu ajutat si nu voi mai face singur. Nu imi scoate mana de sub mine daca ramane blocata cand ma rostogolesc, nu am nevoie sa invat cum se face. Stiu deja ce am de facut si voi face singur cand sunt pregatit. Am nevoie sa stiu ca esti acolo langa mine in cazul in care am nevoie de tine, multumesc ca faci deja asta!

Ai incredere in preferintele mele. Poate voi alege sa explorez mediul ore in sir asa cum facea sora mea si nu voi avea rabdare pentru cartea sau jucaria pe care vrei sa mi-o arati sau poate vreau sa imi citesti si mie aceeasi poveste 2 saptamani la rand, de 10 ori pe zi.

Ai incredere in tine ca mama. Esti mama cea mai potrivita pentru mine si nicio alta mamica din lume nu ar face la fel ceea ce faci tu, chiar si atunci cand ai impresia ca dai gres.

Iti multumesc ca ai incredere in intuitia ta si ma cresti asa frumos, respectandu-mi ritmul si nevoile. Iti multumesc ca ma vezi ca o persona intreaga si perfecta, ca imi explici si imi povestesti, ca imi vorbesti cu blandete si respect. Iti multumesc ca pui la indoiala si treci prin filtrul tau propriu toate informatiile si sfaturile care vin din exterior. Asa cum eu si sora mea te cunoastem cel mai bine pentru ca te-am locuit cate 9 luni fiecare, asa si tu ne cunosti cel mai bine.

Stiu ca in cazul meu instinctul de mama era deja trezit in tine de sora mea. Sunt recunoscator, pentru ca stii deja ce ai de facut si faci cu atata usuratate incat ne ramane mai mult timp si energie pentru joaca. Si asta e tot ce am nevoie de fapt pe langa lapte, iubire si mainile tale mangaietoare.

Fii relaxata pentru ca tot ce simti, primesc si simt si eu. Daca tie iti e frica, imi e si mie. Daca tu esti agitata, ma agit si plang. Daca tu creezi echilibru in jurul tau si in tine, ma inveti si pe mine sa il creez.

Fii relaxata si nu pune presiune pe tine, imi place cand zambesti si cand esti fericita. Nu am nevoie sa traim ca in cartile de parenting pe care le citesti, am nevoie sa fim prezenti si sa ne privim cat mai des in ochi pentru a ne intelege unul pe altul.

Nu te simti vinovata pentru toate momentele pe care ti le dedici, stiu ca ai nevoie sa iti incarci rezervorul de putere, ca sa ai apoi putere sa ne cresti frumos, alaturi de tati.

Stiu ca tu crezi ca esti mai mult mama acum decat femeie, dar nu e nevoie sa te dedici cu totul noua. Ofera-ti timp si ofera-i timp si lui tati, chiar daca eu si sora mea dam impresia ca vrem toata atentia voastra. Stim cat de important e sa petreceti timp doar voi doi si in felul acesta ne oferiti si un model pe care sa il ducem mai departe in familiile noastre cand vom fi oameni mari.

Iti multumesc ca imi esti alaturi si ca imi arati lumea asa cum o vezi doar tu!

A.

Ce-ar fi daca..nu m-as mai vaicari, nu m-as mai plange de ceea ce nu merge asa cum vreau

Imi vine sa incep cu “de ce ma plang?”. Dar stiu deja si nu simt nevoia sa aprofundez prea mult: pentru ca a devenit un obicei, o alegere pe care am facut-o la un moment dat in mod constient, pentru ca mi-a fost mai usor decat sa caut solutii. O alegere pe care am tot repetat-o apoi in mod constient pana a devenit ceva automat. Acum ma plang fara sa imi dau seama ca o fac si fara sa imi dau seama ca pot face si altfel.

Citisem undeva la un moment dat despre o provocare de februarie, aleasa tocmai asa pentru ca luna asta are mai putine zile si teoretic ar trebui sa fie mai usor de dus pana la capat. O provocare despre cum sa nu ne plangem deloc timp de 28 de zile despre lucrurile pe care nu le putem controla. Cui nu i-ar placea?!

Ca toate provocarile de inceput de an..alese pentru ca mi-au ajuns cumva prin fata ochilor si mi-am spus” wow, cool, hai sa incerc si eu” si nu pentru ca le-am identificat eu o nevoie anume, alegand sa actionez pentru a o implini..sunt sigura ca o sa ma tina fix 2 zile treaba asta cu..nu te mai plange si atat. Dar de cand am aflat de ea, ceva a facut click si am zis.. ok, nu o sa ma tin de treaba o luna, sunt sigura! Dar ce pot face ca totusi, sa fac ceva in privinta asta si chiar sa reusesc sa ma plang mai putin?

Am pus la dospit gandurile astea si le-am verificat din timp in timp, de mai multe ori pe zi. Asteptam un moment de inspiratie pentru a le asterne. Intre timp am inceput sa cred ca e mai mult decat “A (s)pune stop”. E nevoie de o alta alegere constienta care sa se transforne in obicei si sa il rescrie pe cel vechi. Intamplator ( sau nu?! Nimic nu e intamplator) am inceput aseara sa citesc o carte despre obiceiuri care mi-a dat de gandit si mai mult. Am ajuns astfel sa imi pun cateva intrebari:

  1. Care sunt situatiile in care ma plang (cel mai des)? Cel mai adesea ma plang ca nu am cu ce sa ma imbrac, ca vecinii de sub noi tipa unii la altii aproape in fiecare zi, ca nu fac destula miscare in natura/in aer liber.
  2. Exista si parti pozitive ale acestor situatii? Am cateva haine care imi plac si pe care le port cu bucurie. • Avem o casa in care sa locuim, avem si vecini. Aud. • Am parcul aproape, adidasi, bicicleta si haine lejere in care pot iesi la plimbare. Dimineata foarte devreme sau noaptea foarte tarziu, copiii pot ramane cu tatal lor.
  3. Ce pot face eu pentru a fi multumita in situatiile identificate? (pot avea doar obiective care depind de mine, nu ii pot schimba pe ceilalti, nu pot interveni in mersul firesc al lumii, dar pot sa schimb ceva la cum vad lumea, cum reactionez si cum fac lucrurile sa se intample) Ce grea e asta! E ca si cum mi-as spune ca deja stiu ce am de facut. Si atunci m-as judeca prea aspru, intrebandu-ma de ce nu o fac deja? (Nu fac pentru ca timpul imi este ocupat cu toate celelalte obiceiuri care imi construiesc zilele, dar dupa ce termin cu articolul acesta si cu cartea lui Duhigh, voi fi mai constienta de cum pot crea alte obiceiuri care sa le inlocuiasca pe cele care ma tin pe loc, in bucla asta a vaicarelii). • Pot ramane doar cu hainele care imi aduc bucurie si mergand pe varianta minimalista, sa imi cumpar cateva piese care sa mearga combinat cu ce am deja. (Imi dau seama ca am nevoie de un plan si un buget de care sa ma tin.) • Iubesc cuibul nostru si modul in care familia noastra relationeaza, asa ca ma pot concentra pe recunostinta fata de ceea ce avem/suntem ca familie. In plus, pot actiona. Pot merge ( sau il pot trimite pe sotul meu) la ei, pentru o discutie prietenoasa. Am facut asta deja, saptamana trecuta, mai mult de teama ca se pot rani. Si a functionat, zilele care au urmat au fost mult mai linistite, multumesc! • Pot iesi cu bicicleta la plimbare dimineata devreme, cel putin o data pe saptamana, duminica – daca suntem in Bucuresti
  4. Cum pot transforma reactiile la ceea ce ma nemultumeste din vaicareli in altceva? Cautand solutii, alternative. In loc sa ma plang si atat pot merge mai departe analizand pe modelul de mai sus.
  5. Ce este acest altceva? Un obicei nou care sa il rescrie pe cel vechi.
  6. Cum creez un nou obicei? Alegand sa actionez in mod constient in directia favorabila mie. Cred ca la intrebarea asta imi voi putea raspunde mai in detalii dupa ce vad ce a functionat pentru mine si dupa ce mai inaintez cu lectura cartii. Acum raman cu temele de mai sus. Maine e duminica si vreau sa ies cu bicicleta, asa ca scot de azi bicicleta din debara.

Observ ca uneori e nevoie sa schimb perspectiva si modul in care reactionez, alteori e nevoie sa actionez pentru ca sursa nemultumirii sa dispara. In ambele cazuri, e nevoie de efort constient si sustinut. Si nu e usor. E mult mai usor sa ma plang si sa las lucrurile asa cum sunt.

Obiceiul de a ma plange nu se schimba peste noapte, dar cu rabdare, il pot inlocui cu reflectie si actiune.

Tu te plangi? Cum ar fi daca ar fi..altfel?

De ce am nevoie pentru a face ce imi doresc?

Obisnuiam sa astept. Asteptam sa acumulez destule cunostinte sau suficienta experienta incat sa ma simt curajoasa, sa pot avea incredere in mine si sa actionez.

Pentru coaching si pentru a sti sa fiu acolo alaturi de mamele care imi sunt cliente, credeam ca nu sunt pregatita. Credeam ca am nevoie de inca un curs, de inca o carte citita, de mai multa practica intr-un mediu sigur si controlat pentru curajul de a sta fata in fata cu o mama si a-i pune intrebarile de care are nevoie.. Intre primul vis pus pe hartie despre a fi coach si prima intrebare adresata unei mame intr-o sedinta de coaching au trecut 7 ani.

Pentru a iesi afara cu doi copii, dintre care unul nou-nascut, zi de zi, pana in parcul mare aflat la 30 de minute de mers pe jos de casa, credeam ca nu sunt pregatita. Credeam ca am nevoie de inca o persoana cu mine, sa fie mai cald afara sau sa creasca mai mare spiridusul cel mic. Am reusit dupa mai bine de o luna si dupa multe plimbari foarte scurte in jurul blocului.

Dorinta de a scrie a aparut in facultate, cand a aparut si primul meu blog. Au fost multe idei si experimente, dar am schimbat directia pana s-a pierdut cu totul si identitatea blogului. Am vrut sa reincep, dar tot asteptam: acel articol minunat pe care il voi scrie si pe care toti il vor lauda, un titlu potrivit pentru blog, un birou luminos la care sa ma asez dimineata devreme sa scriu chiar si obiceiul de a ma trezi devreme

N-am stiut pana nu am inceput ca nu o sa am acel articol minunat din prima, poate voi avea nevoie de cel putin 100 de articole mediocre pentru ca al 101-lea sa imi dea un strop de speranta.

N-am stiut ca am nevoie de 20 de plimbari, doar eu si copiii, in care poate adormeau amandoi pana sa ajungem la lift sau ajungeam inapoi acasa fara o cagula, un botosel, o manusa, pentru ca in a 21-a plimbare sa plec sigura pe mine si increzatoare ca vom (voi) reusi.

N-am stiut cat de mult invat de la clientele mele si cum experienta se construieste prin practica, prin fiecare minut petrecut impreuna cu ele, prin fiecare intrebare si fiecare raspuns. Cum eu devin din ce in ce mai pregatita prin fiecare interactiune de acest tip.

Curaj si incredere e ceea ce simt in timp ce fac toate lucrurile de care eram nesigura. Curajul si increderea sunt efectele actiunilor mele si nu conditiile pe care trebuia sa le indeplinesc pentru a actiona.

Si atunci? De ce am nevoie pentru a actiona? In esenta, nimic. Totul e deja acolo in mine.

In realitate insa, observ ca am nevoie sa fac anumite alegeri. Aleg in fiecare clipa ceva si asa imi formez obiceiurile, cu cat aleg mai des aceleasi lucruri in defavoarea altora. Asa cum aleg sa scriu in loc sa ma uit la un serial. Asa cum aleg sa mergem in parc in loc sa ne jucam pe covor.

Bineinteles ca mi-e frica si simt ca ma arunc in necunoscut de cele mai multe ori cand incep alegeri noi, pe care nu le-am mai facut. Dar cu cat le fac mai des, e mai simplu si mai firesc, pentru ca e mai putin necunoscut in fata mea.

Toate visele si toate intentiile? Asteapta sa fie alese. E suficient. Resursele pentru a le construi vor veni incet, pas cu pas. Primul pas e sa aleg. Al doilea sa incep. Al treilea si toate care urmeaza.. se vor construi pe parcurs.