Scrisoarea unui baiat de aproape 5 luni pentru mama lui

Mami,

Ai incredere in mine, intelepciunea mea este pura, nu am trait destul pe Pamant cat sa uit ce am de facut, cat sa uit de ritmul in care am nevoie sa cresc. Stiu cel mai bine cand am nevoie sa mananc, sa dorm, cat vreau sa ma joc cu degetele de la picioare, cat am nevoie sa exersez o miscare pana sa ma simt comfortabil cu ea.

Ai incredere ca voi sti sa ma rostogolesc de pe burta pe spate atunci cand sunt pregatit si, tot asa, ma voi impinge in maini pentru a ma aseza in fund, de unde lumea se vede cu totul altfel, dupa ce voi explora indeajuns lumea de acolo de pe burta, unde imi place cel mai mult sa stau acum. Nu ma grabi, altfel voi sari niste pasi pe care am nevoie sa ii fac in procesul meu de invatare. Si nu am cum sa ii mai recuperez.

Ai incredere in mine daca vreau sa dorm doar 10 minute cateodata, asa cum sunt zile cand dorm de 2 ori cate 2 ore. Si mangaie-ma cand dorm de pranz, tine-ma in brate cat mai mult, chiar daca folosesti timpul si pentru a scrie pe blog. Voi creste repede si vor fi tot mai rare momentele ca cel de acum.

Mai e un pic si incepem diversificarea. E un pas firesc si il astept cu entuziasm, asa cum astept toate exeprientele de invatare care urmeaza. Ai incredere in mine cand ma vei aseza la masa, voi sti ce vreau si cat vreau sa mananc, asa cum stiu si acum cand laptele imi este singura hrana. Si ma pot hrani singur cu ce am nevoie.

Nu ma ajuta daca nu iti cer ajutorul, altfel ma voi obisnui sa fiu ajutat si nu voi mai face singur. Nu imi scoate mana de sub mine daca ramane blocata cand ma rostogolesc, nu am nevoie sa invat cum se face. Stiu deja ce am de facut si voi face singur cand sunt pregatit. Am nevoie sa stiu ca esti acolo langa mine in cazul in care am nevoie de tine, multumesc ca faci deja asta!

Ai incredere in preferintele mele. Poate voi alege sa explorez mediul ore in sir asa cum facea sora mea si nu voi avea rabdare pentru cartea sau jucaria pe care vrei sa mi-o arati sau poate vreau sa imi citesti si mie aceeasi poveste 2 saptamani la rand, de 10 ori pe zi.

Ai incredere in tine ca mama. Esti mama cea mai potrivita pentru mine si nicio alta mamica din lume nu ar face la fel ceea ce faci tu, chiar si atunci cand ai impresia ca dai gres.

Iti multumesc ca ai incredere in intuitia ta si ma cresti asa frumos, respectandu-mi ritmul si nevoile. Iti multumesc ca ma vezi ca o persona intreaga si perfecta, ca imi explici si imi povestesti, ca imi vorbesti cu blandete si respect. Iti multumesc ca pui la indoiala si treci prin filtrul tau propriu toate informatiile si sfaturile care vin din exterior. Asa cum eu si sora mea te cunoastem cel mai bine pentru ca te-am locuit cate 9 luni fiecare, asa si tu ne cunosti cel mai bine.

Stiu ca in cazul meu instinctul de mama era deja trezit in tine de sora mea. Sunt recunoscator, pentru ca stii deja ce ai de facut si faci cu atata usuratate incat ne ramane mai mult timp si energie pentru joaca. Si asta e tot ce am nevoie de fapt pe langa lapte, iubire si mainile tale mangaietoare.

Fii relaxata pentru ca tot ce simti, primesc si simt si eu. Daca tie iti e frica, imi e si mie. Daca tu esti agitata, ma agit si plang. Daca tu creezi echilibru in jurul tau si in tine, ma inveti si pe mine sa il creez.

Fii relaxata si nu pune presiune pe tine, imi place cand zambesti si cand esti fericita. Nu am nevoie sa traim ca in cartile de parenting pe care le citesti, am nevoie sa fim prezenti si sa ne privim cat mai des in ochi pentru a ne intelege unul pe altul.

Nu te simti vinovata pentru toate momentele pe care ti le dedici, stiu ca ai nevoie sa iti incarci rezervorul de putere, ca sa ai apoi putere sa ne cresti frumos, alaturi de tati.

Stiu ca tu crezi ca esti mai mult mama acum decat femeie, dar nu e nevoie sa te dedici cu totul noua. Ofera-ti timp si ofera-i timp si lui tati, chiar daca eu si sora mea dam impresia ca vrem toata atentia voastra. Stim cat de important e sa petreceti timp doar voi doi si in felul acesta ne oferiti si un model pe care sa il ducem mai departe in familiile noastre cand vom fi oameni mari.

Iti multumesc ca imi esti alaturi si ca imi arati lumea asa cum o vezi doar tu!

A.

Ce-ar fi daca..nu m-as mai vaicari, nu m-as mai plange de ceea ce nu merge asa cum vreau

Imi vine sa incep cu “de ce ma plang?”. Dar stiu deja si nu simt nevoia sa aprofundez prea mult: pentru ca a devenit un obicei, o alegere pe care am facut-o la un moment dat in mod constient, pentru ca mi-a fost mai usor decat sa caut solutii. O alegere pe care am tot repetat-o apoi in mod constient pana a devenit ceva automat. Acum ma plang fara sa imi dau seama ca o fac si fara sa imi dau seama ca pot face si altfel.

Citisem undeva la un moment dat despre o provocare de februarie, aleasa tocmai asa pentru ca luna asta are mai putine zile si teoretic ar trebui sa fie mai usor de dus pana la capat. O provocare despre cum sa nu ne plangem deloc timp de 28 de zile despre lucrurile pe care nu le putem controla. Cui nu i-ar placea?!

Ca toate provocarile de inceput de an..alese pentru ca mi-au ajuns cumva prin fata ochilor si mi-am spus” wow, cool, hai sa incerc si eu” si nu pentru ca le-am identificat eu o nevoie anume, alegand sa actionez pentru a o implini..sunt sigura ca o sa ma tina fix 2 zile treaba asta cu..nu te mai plange si atat. Dar de cand am aflat de ea, ceva a facut click si am zis.. ok, nu o sa ma tin de treaba o luna, sunt sigura! Dar ce pot face ca totusi, sa fac ceva in privinta asta si chiar sa reusesc sa ma plang mai putin?

Am pus la dospit gandurile astea si le-am verificat din timp in timp, de mai multe ori pe zi. Asteptam un moment de inspiratie pentru a le asterne. Intre timp am inceput sa cred ca e mai mult decat “A (s)pune stop”. E nevoie de o alta alegere constienta care sa se transforne in obicei si sa il rescrie pe cel vechi. Intamplator ( sau nu?! Nimic nu e intamplator) am inceput aseara sa citesc o carte despre obiceiuri care mi-a dat de gandit si mai mult. Am ajuns astfel sa imi pun cateva intrebari:

  1. Care sunt situatiile in care ma plang (cel mai des)? Cel mai adesea ma plang ca nu am cu ce sa ma imbrac, ca vecinii de sub noi tipa unii la altii aproape in fiecare zi, ca nu fac destula miscare in natura/in aer liber.
  2. Exista si parti pozitive ale acestor situatii? Am cateva haine care imi plac si pe care le port cu bucurie. • Avem o casa in care sa locuim, avem si vecini. Aud. • Am parcul aproape, adidasi, bicicleta si haine lejere in care pot iesi la plimbare. Dimineata foarte devreme sau noaptea foarte tarziu, copiii pot ramane cu tatal lor.
  3. Ce pot face eu pentru a fi multumita in situatiile identificate? (pot avea doar obiective care depind de mine, nu ii pot schimba pe ceilalti, nu pot interveni in mersul firesc al lumii, dar pot sa schimb ceva la cum vad lumea, cum reactionez si cum fac lucrurile sa se intample) Ce grea e asta! E ca si cum mi-as spune ca deja stiu ce am de facut. Si atunci m-as judeca prea aspru, intrebandu-ma de ce nu o fac deja? (Nu fac pentru ca timpul imi este ocupat cu toate celelalte obiceiuri care imi construiesc zilele, dar dupa ce termin cu articolul acesta si cu cartea lui Duhigh, voi fi mai constienta de cum pot crea alte obiceiuri care sa le inlocuiasca pe cele care ma tin pe loc, in bucla asta a vaicarelii). • Pot ramane doar cu hainele care imi aduc bucurie si mergand pe varianta minimalista, sa imi cumpar cateva piese care sa mearga combinat cu ce am deja. (Imi dau seama ca am nevoie de un plan si un buget de care sa ma tin.) • Iubesc cuibul nostru si modul in care familia noastra relationeaza, asa ca ma pot concentra pe recunostinta fata de ceea ce avem/suntem ca familie. In plus, pot actiona. Pot merge ( sau il pot trimite pe sotul meu) la ei, pentru o discutie prietenoasa. Am facut asta deja, saptamana trecuta, mai mult de teama ca se pot rani. Si a functionat, zilele care au urmat au fost mult mai linistite, multumesc! • Pot iesi cu bicicleta la plimbare dimineata devreme, cel putin o data pe saptamana, duminica – daca suntem in Bucuresti
  4. Cum pot transforma reactiile la ceea ce ma nemultumeste din vaicareli in altceva? Cautand solutii, alternative. In loc sa ma plang si atat pot merge mai departe analizand pe modelul de mai sus.
  5. Ce este acest altceva? Un obicei nou care sa il rescrie pe cel vechi.
  6. Cum creez un nou obicei? Alegand sa actionez in mod constient in directia favorabila mie. Cred ca la intrebarea asta imi voi putea raspunde mai in detalii dupa ce vad ce a functionat pentru mine si dupa ce mai inaintez cu lectura cartii. Acum raman cu temele de mai sus. Maine e duminica si vreau sa ies cu bicicleta, asa ca scot de azi bicicleta din debara.

Observ ca uneori e nevoie sa schimb perspectiva si modul in care reactionez, alteori e nevoie sa actionez pentru ca sursa nemultumirii sa dispara. In ambele cazuri, e nevoie de efort constient si sustinut. Si nu e usor. E mult mai usor sa ma plang si sa las lucrurile asa cum sunt.

Obiceiul de a ma plange nu se schimba peste noapte, dar cu rabdare, il pot inlocui cu reflectie si actiune.

Tu te plangi? Cum ar fi daca ar fi..altfel?

De ce am nevoie pentru a face ce imi doresc?

Obisnuiam sa astept. Asteptam sa acumulez destule cunostinte sau suficienta experienta incat sa ma simt curajoasa, sa pot avea incredere in mine si sa actionez.

Pentru coaching si pentru a sti sa fiu acolo alaturi de mamele care imi sunt cliente, credeam ca nu sunt pregatita. Credeam ca am nevoie de inca un curs, de inca o carte citita, de mai multa practica intr-un mediu sigur si controlat pentru curajul de a sta fata in fata cu o mama si a-i pune intrebarile de care are nevoie.. Intre primul vis pus pe hartie despre a fi coach si prima intrebare adresata unei mame intr-o sedinta de coaching au trecut 7 ani.

Pentru a iesi afara cu doi copii, dintre care unul nou-nascut, zi de zi, pana in parcul mare aflat la 30 de minute de mers pe jos de casa, credeam ca nu sunt pregatita. Credeam ca am nevoie de inca o persoana cu mine, sa fie mai cald afara sau sa creasca mai mare spiridusul cel mic. Am reusit dupa mai bine de o luna si dupa multe plimbari foarte scurte in jurul blocului.

Dorinta de a scrie a aparut in facultate, cand a aparut si primul meu blog. Au fost multe idei si experimente, dar am schimbat directia pana s-a pierdut cu totul si identitatea blogului. Am vrut sa reincep, dar tot asteptam: acel articol minunat pe care il voi scrie si pe care toti il vor lauda, un titlu potrivit pentru blog, un birou luminos la care sa ma asez dimineata devreme sa scriu chiar si obiceiul de a ma trezi devreme

N-am stiut pana nu am inceput ca nu o sa am acel articol minunat din prima, poate voi avea nevoie de cel putin 100 de articole mediocre pentru ca al 101-lea sa imi dea un strop de speranta.

N-am stiut ca am nevoie de 20 de plimbari, doar eu si copiii, in care poate adormeau amandoi pana sa ajungem la lift sau ajungeam inapoi acasa fara o cagula, un botosel, o manusa, pentru ca in a 21-a plimbare sa plec sigura pe mine si increzatoare ca vom (voi) reusi.

N-am stiut cat de mult invat de la clientele mele si cum experienta se construieste prin practica, prin fiecare minut petrecut impreuna cu ele, prin fiecare intrebare si fiecare raspuns. Cum eu devin din ce in ce mai pregatita prin fiecare interactiune de acest tip.

Curaj si incredere e ceea ce simt in timp ce fac toate lucrurile de care eram nesigura. Curajul si increderea sunt efectele actiunilor mele si nu conditiile pe care trebuia sa le indeplinesc pentru a actiona.

Si atunci? De ce am nevoie pentru a actiona? In esenta, nimic. Totul e deja acolo in mine.

In realitate insa, observ ca am nevoie sa fac anumite alegeri. Aleg in fiecare clipa ceva si asa imi formez obiceiurile, cu cat aleg mai des aceleasi lucruri in defavoarea altora. Asa cum aleg sa scriu in loc sa ma uit la un serial. Asa cum aleg sa mergem in parc in loc sa ne jucam pe covor.

Bineinteles ca mi-e frica si simt ca ma arunc in necunoscut de cele mai multe ori cand incep alegeri noi, pe care nu le-am mai facut. Dar cu cat le fac mai des, e mai simplu si mai firesc, pentru ca e mai putin necunoscut in fata mea.

Toate visele si toate intentiile? Asteapta sa fie alese. E suficient. Resursele pentru a le construi vor veni incet, pas cu pas. Primul pas e sa aleg. Al doilea sa incep. Al treilea si toate care urmeaza.. se vor construi pe parcurs.

De ce va scriu voua, mamelor?

De aproape 3 ani, simt ca m-am mutat pe o alta planeta. A mamelor. Pe o planeta pe care oamenii vorbesc alta limba, pe o planeta in care oboseala, grijile si provocarile se masoara in luni de nesomn, scutece si tantrumuri.

Va scriu voua pentru ca ma simt neinteleasa de multe ori de ceilalti, oamenii mari care nu sunt mame. Va scriu voua pentru ca simt ca sunteti singurele care imi vorbiti limba si astfel randurile mele nu se pierd prin galaxie.

Va scriu voua pentru ca simt ca povestile mele si gandurile mele au cele mai mari sanse sa va fie voua de folos. Cat de mult m-a ajutat si inca ma ajuta in calatoria mea sa stiu ca nu sunt singura, sa stiu ca mai e cineva, macar o mama, care intelege, care ma intelege. Cat de mult m-a ajutat si ma ajuta tribul de mame carui apartin prin simplul fapt ca este acolo, ca impartasim zilele senine si zilele innorate, ca invatam una de alta si ne oferim cate o imbratisare (virtuala de cele mai multe ori) cand altfel nu putem ajuta. Uneori imbratisarea aceea face ca totul sa para mai usor si sa pot sa imi spun: “hai ca pot! sunt mai buna mama pentru copiii mei”

Va scriu voua pentru ca simt ca avem nevoie, eu sa scriu, voi sa cititi. Tot asa cum eu am nevoie sa citesc si voi aveti nevoie sa exprimati, intr-un fel care va este confortabil. Va invit sa il gasiti.. si sa creati ceva cu toata energia noua pe care puii de om o aduc in viata voastra.

Nu sunt o mama rea..

..daca abia astept sa adoarma copiii sa pot merge pana la bucatarie cateva minute singura cu mine, sa mananc ceva cat mai dulce posibil si sa stau sa ma uit pe pereti. Sa nu fac nimic 10 minute macar, intr-o zi ca toate zilele, pe repede-inainte.

..daca ii las sa astepte cu randul sa ii imbrac, fiecare cerand cate ceva, fiecare nemultumit in felul lui, doar pentru a iesi cateva zeci de minute afara..pentru ca stiu cata nevoie avem cu totii sa revedem cerul, soarele si sa stam in bataia vantului.

..daca mai sunt si zile in care nu reusim sa iesim deloc din casa. Se gasesc multe scuze si motive, niciunul poate prea intemeiat.

..daca uneori ridic vocea sau imi pierd rabdarea. Gresesc mult. Ma observ si incerc sa invat. Imi cer iertare, lor si mie.

..daca nu le pot oferi tot ce isi doresc si tot ce imi doresc. Le ofer toata iubirea care sunt, siguranta fizica si emotionala, hrana si adapost. Si povestim despre recunostinta si bucuria de a fi impreuna, sperand sa compenseze cumva.

..daca nu am toate raspunsurile si toate solutiile la provocarile zilnice. Fac tot ce imi sta in putere si caut sa invat, cel mai mult de la ei, ascultand si observand.

..daca ma simt coplesita uneori de greul si frumosul din viata mea. Sunt momente. Asa cum sunt momente in care ma simt invincibila.

Sunt mama si sunt de ajuns pentru copiii mei asa cum sunt. Si caut sa invat si sa cred in mine tot mai mult, pe zi ce trece.